Drăgaica…CĂ DE N-AR FI FOST, NU S-AR FI POVESTIT

Un material preluat de la “Turism Briant” – Facebook

Râul Buzău, a dat naștere unui oraș așezat la încrucişarea unor mari drumuri comerciale care fac legătura cu cele patru puncte cardinale ale țării. Această poziționare, a favorizat la începutul secolului al XVI-lea, crearea unui nucleu comercial al orașului, reprezentat de o piață aflată în apropierea Episcopiei Buzăului, actualmente Arhiepiscopia.

Peste puțin timp, după ce orașul a cooptat și concentrat principalele așezări rurale, suprafața pieței este mărită printr-o prelungire a zonei comerciale dând naștere Târgului de Jos.
Nu se știe vechimea bâlciului anual care se ținea pe 24 iunie, dar cert este că amplasarea lui în orașul Buzău a dat naștere unuia din cele mai importante târguri din Ţara Românească, care s-a numit dintotdeauna ”Târgul Drăgaica”.

Având o poziţie strategică şi fiind situat în mijlocul regiunilor, la distanţe de mers aproximativ egale, o mulţime de oameni, o amestecătură de căruţe încărcate cu fel de fel de mărfuri venite din cele patru parţi regionale, se întâlneau la porţile Drăgăicii de parcă aici era mijlocul pământului.
Moşnegii şi bătrânelele de la ţară, parcă transformaţi în copii ascunşi în sânul trupurilor bătrâne, îmbrăcaţi în haine de pănură şi postav, ţărani, târgoveţi, mahalagii, veneau la acest târg, alături de negustorii profesionişti, ca să-şi vândă produsele şi să cumpere lucruri căutate de-o viaţă şi găsite aici.
Seara, împrejurul târgului se aprindeau zeci de focuri lângă care mulţimea amestecată de această dată, de parcă aici s-ar fi întâlnit toate neamurile, ori mâncau din bucatele aduse de acasă în ştergare brodate ţesute din bumbac, ori taineau, sau chiar petreceau cântând în surdină, aşteptând cu nerăbdare zorii zilei următoare când începea sărbătoarea cea mai aşteptată din an. Puţin mai departe, dar neîndrăznind să se apropie, îşi făceau culcuşuri din materiale “recuperabile” alese de cu zi, cerşetorii şi vagabonzii, unii dintre ei infirmi, dar toți fără adăpost ( homelessness mai nou în americănește).
Dis de dimineaţă când soarele încă nu răsărise deasupra orizontului, începea marea zarvă creată de lumea inedită a Drăgăicii, o forfotă pestriţă în amestecul limbii ţigăneşti cu a celor veniţi de prin Moldova, ungurilor de la Întorsură sau a grecilor şi lipovenilor, veniţi de prin partea Brăilei.
Era o abundenţă de expresii vulgare în toate graiurile, un talmeş-balmeş de înjurături, ţipete, răgete, sunete asurzitoare toate amestecate cu duhori şi miresme, cu fum şi praf, cu chemările insistente punctate periodic ale negustorilor.
Tot acest univers aparte în care trăiau mai multe ”lumi” aflate într-o situaţie de sincretism, îşi regăsea liniştea târziu în faţa nopţii acoperit parcă de o perdea imensă şi transparentă. Această stare de calm momentan, era tulburată doar de lătratul câinilor şi miorlăitul pisicilor ca stare de comunicare în săptămâna brânzii.

Zile de-a rândul după deschiderea târgului culminând cu ultima zi a Drăgăicii buzoiene, mult norod din toate părţile, de la munte, de la deal sau cojanii de la câmp, venea să vadă şi să se minuneze în bâlciul ăsta, unde plutea amestecul de fascinaţie a unei lumi în care parcă şi sfinţii coborâseră printre oameni să colinde alături de ei prin colbul până la glezne şi să participe la această manifestare dumnezeiască.
Mai târziu, după ce calea ferată s-a lipit de oraş, a favorizat venirea din toate ținuturile mărginașe sau depărtate ale țării, a negustorilor din diferite bresle, industriaşi, bancheri, moşieri, chiaburi și ţărani, care găseau aici, locul ideal pentru vânzarea sau cumpărarea diferitelor produse. Pentru că Drăgaica era locul unde puteai vedea gratuit lucruri care nu erau nicăieri în lume şi găseai ceea ce căutai de-o viaţă.
Dacă pe la 1900, în Buzău, 32 de hectare erau ocupate de barăcile în care se ţinea Târgul Drăgaica, mai târziu după ce a poposit și prin alte locații, aceasta s-a ţinut până în anul 1970, pe un teren viran aflat între Iazul Morilor, Staţiunea Experimentală, Abatorul (situat la intrarea în Parcul Tineretului de azi), aleea Sporturilor şi strada Vladimir Maximilian. Drăgaica, care s-a aflat în Buzău in faţa fermei legumicole a Staţiunii Experimentale, pe terenul noii Intreprinderi de Contactoare apărute, dar și printre primele dispărute după 89, a fost şi va rămâne în amintirea buzoienilor aia adevărată, împărăteasa tuturor târgurilor, fascinaţia şi mândria buzoienilor, visul copiilor care aici împleteau lumea realului cu cea a fantasticului, creându-le o energie neobişnuită.
Aici, se redescoperea atât de oamenii mari, cât şi de copii plăcerea jocurilor jucate, inventând cu pasiune diverse trăiri în lumea posibilului și a fantasticului care le inundau şi bucurau viaţa reală.
Gălăgia, zăpăceală, hărmălaia, comerţul ambulant sau improvizat pe tarabe şi în chioşcuri, făceau parte dintr-un tablou care a fost imortalizat de o mulţime de pictori în mii de tablouri sau mai târziu de maeştri fotografi ai timpurilor, dar şi din descrierile făcute de cei care au urmărit acest eveniment în decursul anilor.

Coropcarii, alături de negustorii de la tarabe vindeau încălţăminte, pălării, vase din lemn, mărunţişuri de uz casnic, străchini, ulcele, şiraguri de hurmuzuri, parfumuri, dantele, fluiere din lemn, din tabla cu sâmbure de cireş înăuntru, titirezi din lemn, os sau metal, hopa-mitică, pistoale din tablă cu dop de plută umplut cu catran, mingii de toate mărimile, tot felul de jucării din lemn şi tot felul de briz-brizuri toate “made în România” pe care, bineînţeles, nu era afişat niciun preţ.
Ţiganii rudari, vindeau, linguri, fuse şi copăi lucrate de ei din lemn de salcie sau plop şi furci din vârf de brad pentru torsul lânei.
Căldărarii adevărați, erau la mare căutare pentru tuciuri, tingiri, burlane, jgheaburi, diferite scule pentru sobe sau cazane de aramă folosite la fabricarea ţuicii.
Ţigăncile indiferent din ce partide făceau parte, toate dădeau cu ghiocul, îţi ghiceau în cărţi, cerşeau cu puradeii în braţe sau furau tot ce se putea fără o anumită selecţie.

Toată bulibăşeala asta de mărfuri pestriţe, cu mirosuri necunoscute şi colorate în curcubeu pe care negustorii mărunţi o aveau atârnată în toate chipurile posibile pentru că musai trebuiau văzute, era împrăştiată printre alte parascovenii în aglomeraţia asta enormă, halucinantă şi diversă.
Bineînţeles că atracţia cea mai mare mai ales pentru cei mici, erau dulciurile. Bomboane colorate făcute din zahăr topit, cocoşei cu paiu-n cur, acadele, bigibigi (sugiuc), caramele cu lapte, turtă dulce, vată din zahăr, gogoşi, îngheţată pe băţ, sau la cornet, limonadă, bragă rece de Galaţi sau de Dorobanţi, halviţă şi fructe de toate soiurile aduse şi din fundul muntelui.
Seminţele de bostan şi de floarea soarelui se vindeau în cornete de ziar sau pur şi simplu din mână. O mână de seminţe costa 25 de bani şi cum reclama e sufletul comerţului, toate ţigăncile care vindeau acest mizilic, strigau în gura mare “ia mâna lu’Parpală, ia mâna lu’Parpală, cinci minute zăpăceală, neamule!” ştiut fiind că Parpală era portarul unei echipe de fotbal, un găligan cu palmele mari.

Îngheţata se găsea în tot felul de oale de pământ sau emailate, în canistre de lapte, în tuciuri mari de topit untura și pentru fiertul sarmalelor la nunți și pomeni, toate băgate obligatoriu în lăzi cu gheaţă sfărâmată. Se putea servi numai la cornete de diferite mărimi, de 25 sau 50 de bani şi chiar de 1 leu, pe care un nene, neapărat dolofan, cu un şorţ de culoare alb spre gri murdar agăţat pe burtă, lua o lingură cu îngheţată pe care o arunca cu măiestrie în cornet şi o finisa din mai multe mişcări să-ţi dea senzaţia că îţi pune mai multă ca de-obicei.
Orice s-ar spune, dar cele mai deştepte floricele de porumb se mâncau în Drăgaică mai ales că se făceau ad-hoc într-un aparat asemănător unei cuşti de papagali.
Prin diferite locuri, pe ici, colo, prin vuietul continuu, se auzea tânguitul flaşnetelor, instrumente muzicale de epocă, acţionate prin învârtirea unei manivele, care scoteau o muzică de-ţi intra în adâncul sufletului, te învăluia şi te înduioşa, cum niciun instrument de muzică din ziua de azi n-o să reușească.

Maestrul flaşnetar avea cocoţaţi pe aceasta katerynkă 2-3 papagali cu penele tăiate ca să nu-şi ia zborul, iar pe borul jobenului 1-2 şoricei albi dresaţi care făceau parte din recuzita spectacolului.
Papagalii trăgeau delicat din nişte cutiuţe speciale “planetele”, acele hârtiuţe din care aflai, trecutul, prezentul şi viitorul, ce numere să joci la loterie, dacă te-nşeală amantul sau amanta, sau cât mai ai de trăit.
În tot acest timp flaşneta (katerynka), spre deliciul privitorilor, îşi continua “playlistul” iar domnul flaşnetar îi zicea din gură:
Opreşte Nae vaporu’
Opreşte, cî mă scufund… (pâr, pâr, pâr…)
Un val ni-atinji chişioru’
Şî-ni traji galoşu’ la fund (pâr, pâr, pâr…)
Era o nebunie generală în toată plimbarea asta printre tarabe, negustori mărunţi, vânzători care-şi ţipau mărfurile, mulţi de-alde gură-cască, cărăuşi, ţigani, cărucioare, tot felul de scrâncioburi, lanţuri pentru oameni mari, dar şi pentru cei mici, corturi pentru circari cu spaţii speciale pentru animalele lor “aduse de-afară”, bărci dute-vino sau dă-te peste cap, căluşei, gherete pentru tras la ţintă, roata norocului, spaţii pentru animale de vânzare, spaţii pentru căruţe, toate acestea fiind împrăştiate după o anumită cătare.
În toate timpurile, buricul târgului Drăgaica a fost ocupat de comediile cele mari, (lanţurile, dulapul său scrânciobul cu două scaune care se învârtesc în cerc), corturile circarilor, comediile cu căluşei, zidul şi globul morţii.
Cea mai mare senzaţie a tuturor, indiferent de vârstă erau desigur comediile sau cum li se spunea de toată lumea “lanţurile gigantice” care ocupau o suprafaţă mult mai mare decât oricare altă drăcovenie amplasată în Drăgaică.
Această mare şi frumoasă instalaţie rotitoare luminată de mii de beculeţe ale cărei roţi te învârte, te ameţeşte dându-ţi senzaţia că zbori, era căutată de tineri curajoşi care nu aveau teama de înălţime, amatori de senzaţii tari.
Bineînțeles că atrăgeau cele mai multe priviri ale celor de jos, care se opreau vrăjiţi în faţa acestui spectacol gratuit uitând de insistentele comercianţilor, ascultând fanfara şi descoperind o lume fascinantă, plină de farmec şi magie, o lume a fraţilor Grimm.

Copii desculţi, îmbrăcaţi doar cu un maieu şi o pereche de chiloţi, aveau într-o trăistuţă atârnată de gât, câteva ouă furate din cuibar şi cincizeci de bani de la bunica. După ce-şi zgâiau ochii prin toate colţurile Drăgăicii şi se plimbau alături de “doamne şi domni” care mâncau seminţe scuipând cojile cu zgomot, îşi alegeau negustorul potrivit, de regulă vreun bătrân bulgar cu un coş plin de dulciuri.
După o negociere crâncenă primeau în locul acelor ouă, suficiente dulciuri ca să le ajungă pe timpul cât se dădeau în căluşei, bărci sau alte alea.
După lichidarea capitalului și intrarea în insolvenţă urma partea artistică. Se opreau în faţa lanţurilor mari şi se uitau cu ciudă la ele pentru că de câte ori voiseră să se strecoare pe unul dintre scaune, erau puşi pe fugă deoarece chipurile, nu aveau acces din cauza vârstei.
Și după ce fanfara începea să cânte şi roata comediei să se învârtească scoteau din trăistuţă o lămâie şterpelită de-acasă din care muşcau cu poftă în faţa suflătorilor de tromboane, trompete, saxofoane, clarinete sau tromboane.
Normal că nivelul sonor maxim al orchestriei înceta imediat deoarece conform expresiei populare “îmi plouă în gură” numai când vedeau lămâia dar și mușcătura aia cu poftă, suflătorilor li se inunda gura cu saliva pe toată ziua, ceea ce-i împiedica să mai sufle, d-apoi să cânte.
Nu era pentru prima dată când cei mici își băteau joc de ei în acest mod așa că treceau la repetiție, adică la o urmărire ca-n Drăgaică, pentru prinderea pezevenghilor înjurându-i din fugă de stele, grijanii și altea alea, bineînțeles aducându-le aminte și de mama lor.
Cortul imens pe care deasupra lui sus în vârf scria cu litere neuniforme, CIRC, adăpostea înlăuntrul lui o altă lume, o lume a irealului real, o combinaţie dintr-o lume mică a piticilor, cu cea a giganţilor, a animalelor pe care le puteai pupa, sau a animalelor de care nu puteai să te apropii decât cu biciul.
Aici se alcătuia harta țărilor de pe toate continentele, reprezentate prin diplomaţi de carieră, chiar dacă aveau nume de animale. Leul, tigrul, maimuţa, elefantul, ursul, foca, morsa, iepurele, câinele, şerpii, macacii, măgarul şi multe altele, trăiau în această lume tristă, primind binecuvântarea biciului de a produce veselie.
Această lume care era şi este condusă fără legi sau decrete, este şi acum lumea adevărată, unde într-adevăr se poate vorbi de democraţie şi unde există semnul egal între oameni şi animale.
Trapeziştii, acrobaţii, mergătorii pe sârmă, scuipătorul de flăcări, înghiţitorul de săbii, dresorii, clovnii, jonglerii, magicienii, au calificarea de artişti de circ, cu studii pe real şi antrenamente cât cuprinde.

În comparație cu unii care sunt numiți circari și care ocupă scaune înalte, adevărații circari, sunt oameni care studiază zeci de ani ceea ce fac, se riscă pentru un public iubitor fiind adevărații oameni curajoși.
Atât ei cât şi animalele lor sunt fiinţe suferinde dar cinstite şi e păcat să se facă comparaţia cum că nişte neica nimeni, sunt circari sau nu ştiu care instituţie primeşte denumirea de circ.
Este o mare diferenţă între un dresor care se chinuie ani de zile să dreseze un leu şi un neica nimeni, care dresează milioane de “lei” într-o zi, sau între un cort pe care scrie “circ”şi un palat pe care nu scrie nimic.
Şi o altă diferenţă ar fi, că această lume a curajului mult superioară faţă de oricare alta, unde omul este cinstit faţă de animal şi animalul faţă de om, este întotdeauna aplaudată frenetic şi cu multe biss-uri în orice colţ al lumii, aici neexistând cuvintele “hoo” şi “jos”.
Acest huiet continuu, o normalitate pentru Drăgaică, era amplificat din când în când de un huruit de motoare de motociclete turate la maxim care se auzeau din “globul morţii”. Acest glob rotund cu diametre cuprinse între 4-6-8 metri era construit din bare de fier şi tablă de oţel, în care un motociclist sau chiar mai mulţi se roteau cu viteză destul de mare într-o anumită ordine, sfidând moartea, provocând senzaţii tari cu noduri în gât, multe ameţeli şi aplauze în delir.
Nu se putea să parcurgi această forfotă continuă a târgului fără să mănânci covrigi de Buzău aduşi de la covrigăria lui Viciu, aflată în capătul străzii Căpșunelor colţ cu Unirii. De asemenea, la mare căutare erau sarailiile, renumitele plăcinte unde se regăseau laolaltă nucile, alunele, migdalele îmbibate în sirop de zahăr sau cu miere.
Răspândite în mai multe colţuri ale Drăgăicii erau grătarele pe care sfârâiau nelipsiţii mititei, cârnaţii şi pastramă adusă din tocitorile de la Pleşcoi, precum şi fel de fel de fripturi de oaie, vită sau porc.
Buzoienii vârstnici, cei care cunoşteau Drăgaica din cele mai vechi timpuri spuneau şi puteau să jure că nu mint, că aici au apărut pentru prima oară fleicile şi celebrii mititei la grătar.
Mirosul de mici durdulii, zemoşi şi rumeniţi bine pe jarul de lemn, sfârâiala pofticioasă, fumul de grătar şi aroma inconfundabilă, învăluia întreaga suprafaţă pătrunzând până la blocurile rușilor de la obor sau prin casele celor de pe Tăbăcari.
Din toate aceste specialităţi nu putea lipsi fireşte halba sau ţapul de bere, neapărat cu spumă la gură, precum şi macmahonul, şpriţul tradiţional al buzoienilor făcut din amestec 40 cu 60 sau bara-bara, sifon cu vin de Pietroasele, Blăjani, Săhăteni, Zoreşti, sau din alte zone viticole.
După ceva pastramă şi mici se dădea fuga la “Ca la mama acasă” sau la “Pomu’ Verde”, unde cu treileicincizeci şi dacă voiai ardei, usturoi şi pâine costa patru, te răcoreai cu un castron de ciorbă de burtă bine smântânită, ardeiată, şi galbenă la faţă, care deschidea pofta şi calea spre o tuslama făcută ad-hoc de bucătarii cârciumilor.
Din lumea alambicată a Drăgăicii, în fâţâiala mulţumii cu miile de priviri aruncate în toate direcţiile, nu puteau lipsi hoţii de buzunare şi cerşetorii, două lumi diferite prin “profesie” dar şi prin legi unice aplicate într-un cadru strict.
Hoţii de buzunare erau persoanele pregătite şi antrenate mult timp, dotate cu o extraordinară dexteritate, cu o îndemânare ieşită din comun, foarte inventivi în a-şi alege prada având ca regulă “niciodată să nu bagi mâna în buzunarul care nu te doreşte” sau “niciun buzunar nu doreşte mâna ta” şi din această cauză cei cu degetele lungi şi subţiri ca ale unui pianist care trepidau tot timpul, erau cei mai buni “căutători”.

Lucrau în echipă sau în particular şi furau după o observaţie atentă a “obiectivului” propus, sau “extrăgeau” tot ce se nimerea sub mâini.
Cerşetorii profesionişti practicau singura meserie pe care o stăpâneau având şi un talent nativ, de aici probabil şi sintagma “cerşetor te-ai născut, cerşetor mori”.
Îşi confecţionau, ţinutele, textele, mimica şi simulau paralizii, mâini sau picioare rupte, ochi cu pleoapa întoarsă, sau chiar îşi provocau fizic un handicap la o vârsta mai fragedă, toate acestea pentru a fi credibili, stârnind mila celor din jur ca să le dea ceva bani.
În această lume nu exista noţiunea de milă sau compasiune, nu exista un loc pentru un nou venit, se respecta cu stricteţe sectorul de cerşit şi se dădea “raportul” în fiecare seară, unui rege neîncoronat al cerşetorilor, un fel de dispecer al zonelor şi al numărului de cerşetori.
Dispariţia unui hoţ sau a unui cerşetor nu impresiona pe nimeni, nu crea niciodată probleme apropiaţilor şi mai ales a organelor de cercetare, deoarece se ştia clar că este o reglare de conturi între ei şi făceau parte dintr-o lume unde legea omertei se respecta cu stricteţe.
Aproape de sfârşitul târgului după negocierile la sânge, lungi, anevoioase şi uneori pline de amuzament, după efectuarea schimbului de orice natură de unelte, de animale, de produse agricole si multe altele, fiecare participant pleca mulţumit în sinea lui ca a făcut o afacere bună.
Pe 24 iunie la finalul Drăgăicii aproape toate preţurile explodau, cozi interminabile erau peste tot la orişice, toată lumea era asaltată cu oferte şocante de ultimă oră, care nu trebuiau ratate, gălăgia, hărmălaia şi veselia erau la cote maxime şi de multe ori întreceau muzica fanfarelor care cântau în draci fără a mai face “pauză de ţigară”.
Lume din tot judeţul, domni din oraş băgaţi în haine ca de Paşte, cuconete sensibile şi fiţoase înţolite cu stofe şi mătăsuri fine colorate și bineînțeles cu un pic de mov, derbedei ai oraşului, puşti cu lumânări de muci la nas, dar şi derbedei ai vorbelor politichienii, se îngrămădeau la comun pentru a mai prinde pe ultima sută marile oferte ale Drăgăicii, dar şi pentru a mai prinde ceva mici şi un ţap de bere.
Închiderea târgului începea a doua zi când “se strângeau boldurile din Drăgaică” în care se demonta, se împacheta, se făcea curăţenie, o zi agitată în fapt, dar liniştită în aparenţă, o zi cuprinsă totuşi de o tristeţe care nu se putea şterge deoarece, lipsea ceva. Lipsea acea linişte şi libertate sufletească a lor, a comedianţilor, dughenarilor, circarilor şi animalelor.
Devoalarea filmului Drăgaica pe parcursul desfăşurării ei ne-ar aduce o realitate în timp care ar arăta perioadele de cădere şi decădere ale oraşului Buzău, în funcţie de produsele expuse, de participanţi, de vânzări şi de încasări.
Cei care au cunoscut Drăgaica de la Experimentală şi se duc în urmă cu 52 de ani, realizează că adevăratele tradiţii, amintiri, clipe de bucurie şi fericire le-au trăit atunci, acolo, unde întreaga suflare împreună cu orașul Buzău, se învigora, renăştea din adormirea molcomă ce o avusese până atunci.
Chiar dacă până acum a fost o copie fardată nereuşit a vechiului târg, o fantomă a unei sărbători celebre în care nu mai poţi vedea nimic din strălucirea celei de odinioară, Târgul Drăgaica și-a deschis porțile în fiecare an spre satisfacţia tuturor categoriilor de vârstă dar mai ales a comercianţilor. Bineînțeles, că a fost și motivul din spatele ipocriziei intereselor proprii, a acelei zootehnii politice colorată în curcubeu, de a se buluci pe platoul din faţa intrării ca să-i vadă și să se uite la ei nimeni alții, decât ăia care i-au ales și chemați să aplaude.
Acum, când cei care au trăit acele timpuri trec pe lângă cel mai atrăgător loc care a fost vreodată, parcă un senzor pitit pe undeva prin mintea care ascunde clipele frumoase de atunci, îi face să zâmbească şi să ofteze din când în când, ducându-se în urma anilor şi închizând coperţile unei cărţi nescrise, dar citite cu ochii minţii.